28 iunie 2010.
În acea dimineaţă nimic nu anunţa ce o să urmeze. Până la amiază a fost chiar soare. Omul îşi vedea liniştit de treburile zilnice. Chiar şi la PLUS vânzările mergeau destul de bine.

Ora 16,00 - Nu, nu începea nicio eclipsă de soare. Cerul s-a întunecat, iar norii s-au unit cu pământul.

Ora 16,30 - Podul peste pârâul Buhai. Nivelul apei creştea, toată suflarea monitoriza ceea ce urma să se transforme în catastrofa secolului pentru Dorohoi. De fapt, toţi cei prezenţi, de la localnici până la autorităţi şi ISU, priveau neputincioşi la cea mai puternică şi invincibilă armată: natura dezlănţuită.

În mai puţin de două ore s-a dovedit că orice efort depus a fost doar o glumă pentru apele nemiloase. Sacii de nisip aşezaţi pe la porţi nu se mai vedeau. Se întuneca de la un minut la altul. Aţi mai văzut vreodată sute de oameni părăsindu-şi casele, în convoaie tăcute şi repezi, care veneau spre centrul oraşului, urmate de apele unui pârâu nenorocit pe care în general îl traversezi cu pasul?

Da, aţi mai văzut! În reportajele de război, care ne-au rămas pentru posteritate! Numai că acum nu mai eram în război. A fost momentul în care natura a plâns. A plâns pentru că nu a mai suportat să ne batem joc de ea.

Poluarea, defrişările, dispariţia stratului de ozon şi câte altele, au început să-şi arate colţii. Dar de ce la Dorohoi? De ce nu în altă parte? Devenisem răi, egoişti. Era normal să fie aşa. La urma urmei eram şi aşa săraci şi uitaţi de aproape toată lumea...

S-a întunecat de tot. S-a oprit şi curentul electric. Nu am înţeles de ce nu funcţiona telefonia mobilă. Felicitări Orange! Dacă aveţi o explicaţie plauzibilă îmi cer scuze.

Ora 20,00. - Linişte. În general linişte. Toţi priveau înmărmuriţi. Apele curgeau liniştit, ca un criminal ajuns la apogeul carierei. Se mai auzeau din când în când bocetele tăioase ale bătrânilor care şi-au văzut viaţa spulberată. Pentru moment, nu mai contau casele: ce-o fi cu câinele, cu găinile, cu iepurii? Chiar aşa: animalele ce vină au avut? Nu ele au poluat, nu ele au defrişat! În micul univers al gospodăriei, ele, animalele, aduceau bucuria zilnică a „refugiaţilorâ€?.

Am mers în acea noapte peste tot în zonele calamitate. În continuare, cel mai înfricoşător lucru era liniştea. O linişte care prevestea morţii ce vor apărea dimineaţă, după retragerea apelor. Da, pot spune că atunci am auzit moartea strigând. Şi ce strigăt avea: liniştea.

Orele 24,00 - Strada Sălciilor. O barcă opreşte în faţa unei case. Cine şi-ar fi închipuit că vom putea spune vreodată aşa ceva: o barcă opreşte în faţa unei case. Fluierători. Fasciculele lanternelor caută în întuneric. O femeie, la balconul unei case, atrage atenţia. Nu vrea să coboare. Barca îşi continuă drumul. Opreşte în faţa casei următoare. Şi istoria se repetă până când barca „acostează�.

E clar. E dezastru. Ce bine era dacă aveam parte doar de simple inundaţii...

Ora 4,30 - Începe să se lumineze. Cu toţii aşteptăm să ieşim din beznă şi să încercăm să facem ceva. Şi din acel moment a început.

A început un an pe care nu-l vom uita niciodată. Un an de muncă, de lacrimi, de bucurii, de ură, de compasiune, de deznădejde, de acuze, de felicitări, de voluntariat, de speculă, de solidaritate şi tot aşa mai departe.

Am avut parte într-un an de toate trăirile cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. Am trecut prin toate: de la umilinţa simţită atunci când eram filmaţi de către cei ce ne aduceau conserve de fasole şi haine vechi până la mândria că avem puterea să răzbim, că nu putem fi învinşi.

A fost un an în care am demonstrat că românii mai au încă în suflet sentimentele alea vechi, cântate în balade şi amintite în legende: omenia şi dragostea de semeni. Şi aşa vom rămâne, indiferent dacă vom fi împărţiţi iarăşi în cnezate şi voievodate. Noi tot români vom rămâne şi ne vom iubi poate mai mult! Întotdeauna ne-am unit la greu şi aşa vom face şi de acum înainte.

Eu, personal, mulţumesc tuturor celor care în această perioadă s-au implicat trup şi suflet pentru a reuşi să revenim la normalitate. În acelaşi timp îi voi uita pe toţi cei care n-au făcut decât să agite spiritele, să creeze diversiuni, să semene ură. Îi voi uita şi pe cei care au minţit pentru a se trezi cu ajutoare şi case noi, precum şi pe cei care au furat şi înşelat. Eu îi voi uita, dar sunt sigur că nu vor fi uitaţi de Dumnezeu. Pe care îl rog totuşi, să-i ierte!

Nu voi uita nici mirosul de mâl, de putrefacţie, de moloz. Nu voi uita scrâşnetul acoperişurilor care cădeau sub cupele buldoexcavatoarelor, nici pe bătrâna din faţa Şcolii nr. 1, cu picioarele desculţe, de care-i atârnau bandaje mâloase, ce ascundeau plăgi vii, provocate de cine ştie ce afecţiune... Nici de „cortegiul funerar� ad-hoc de pe strada George Enescu, când mai mulţi tineri au evacuat din calea apelor, aducând pe umeri sicriul cu o bătrână decedată, nici de căldura insuportabilă din tabăra de sinistraţi. Şi dacă timpul va trece şi viaţa va intra în normal, să nu-i uităm nici pe cei ce au rămas singuri, în copaci, pe strada Mândru Constantin. Să nu fie nimeni, niciodată, în pielea lor.

Sunt multe amintiri. Din păcate nu sunt plăcute. Dar au şi ele scopul lor: să ne facă să reflectăm... Să fim mai buni, mai uniţi. Cu răutăţi gratuite nu vom merge mai departe.

A trecut un an şi nu se ştie ce va urma. Natura este imprevizibilă. Nu numai în Dorohoi. Ne spune ceva Japonia, America? Deşi suntem mulţi, în faţa naturii suntem singuri. Vă rog, vă implor: să fim mai buni!