Inflația alimentară nu e o întâmplare. E rezultatul direct al unei economii capturate: importăm peste 70% din alimentele procesate, în timp ce producătorii locali sunt sufocați de birocrație, fiscalitate și lipsa infrastructurii. Lanțurile de distribuție sunt lungi, costisitoare și controlate de grupuri care optimizează fiscal în afara țării.

Plafonarea nu rezolvă aceste probleme. Le amână. Le maschează. Statul nu a construit nimic în sprijinul producătorilor. A preferat să intervină în piață cu un artificiu, repetat la nesfârșit, ca un truc de iluzionism fiscal.

Plafonarea adaosului comercial a fost introdusă în iunie 2023. De atunci, s-a mers pe același mecanism, fără niciun plan de ieșire, fără investiții în procesare, fără stimulente pentru producția internă. Partidele aflate la guvernare au livrat declarații patetice, postări alarmiste și indignări de fațadă. Dar când au fost momente de decizie, au negociat în tăcere și au evitat orice reformă structurală.

Românii au mai văzut acest film. Plafonarea la energie a expirat, iar facturile s-au dublat. Nici acolo nu s-a construit nimic. Nici acolo nu s-a gândit un plan. Ne-am trezit în aceeași mocirlă, cu aceleași explicații, cu aceleași promisiuni.

Plafonarea prețurilor la produsele de bază este încă necesară din cauza unei guvernări incapabile să iasă din cercul improvizației. România are nevoie de un plan de independență alimentară. De investiții în procesare internă, de stimulente fiscale pentru producători, de rețele scurte între fermier și consumator.

AUR propune o politică alimentară în egală măsură economică și identitară. Hrana nu e doar marfă. E legătură cu pământul, cu munca, cu demnitatea. Este chiar o politică de securitate națională. Nu vrem să plafonăm prețuri la nesfârșit. Vrem să creăm condițiile în care prețurile să nu mai fie o amenințare.

Până atunci, fiecare coș de cumpărături din care se scot treptat toate produsele în afara celor 17 „de bază” e o întrebare pe care guvernul refuză să o audă. Și întrebările se adună.